Povestea asta a început vreo două săptămâni în urmă. Tocmai ieșisem la o plimbare, iar Caștanca, cățelușa din curtea blocului, mi-a tăiat calea. Am observat că are puișori, însă nu a vrut să îmi arate nici unul, așa că am avut grijă să îi las mâncare și apă până mai cresc.
Peste o perioadă, primii trei micuți au ieșit singuri din căsuța lor, săpată în trunchiul unui copac. I-am fotografiat și am plasat niște anunțuri, ca să le pot găsi stăpâni iubitori, iar prima care mi-a scris a fost Mașa, vecina din blocul de alături. Împreună am mai distribuit fotografiile lor, iar în scurt timp am aflat că sunt cinci.
Fiecare dintre ei avea un caracter aparte, unii erau mai prietenoși, altora le era frică de oameni, însă toți semănau cu niște ursuleți micuți și pufoși. Fetițele erau mai curajoase și veneau singure în brațe, iar băiețeii – un pic mai rușinoși, dar toți se ghemuiau când ploua, tuna sau fulgera.
Timp de câteva zile, ei au fost aranjați pe la casele oamenilor buni, iar cu ultimul ne-a fost cel mai greu. Caștanca își dădea seama că îl vom lua și tare nu mai voia să se despartă de el, iar pe lângă asta piciul stătea ascuns în adăpostul său și se părea că nu va mai scoate năsucul afară. După ce noul lui „tătic” l-a luat, ea era extrem de agitată, iar din ochișori îi curgeau lacrimi de nu mai puteam de mila. Ne consolam doar cu gândul că așa va fi mai bine pentru pici.
Am decis că „mămica” trebuie sterilizată, așa că Mașa a contactat un azil, iar acolo ne-a fost recomandat un veterinar care a făcut totul gratuit. Ne-am înțeles că venim peste o săptămână, iar între timp am rugat membrii unui grup tematic de pe Facebook să ne ofere o cușcă ca să o putem transporta. Ne-a scris Olga, o tânăra care a acceptat să ne ajute cu asta, așa că înainte de a merge la doctor am luat cutiuța în care să o punem pe Caștanca. Apropos, am aflat că o cheamă așa cu o o zi mai devreme, după ce mi-a spus despre asta o vecină care, la fel, o hrănește. Atunci cățelușa s-a lăsat mângâiată și parcă voia să îmi zică cât de dor îi este de micuți și cât de tare s-a săturat să doarmă pe afară.
Cu câteva ore înainte de sterilizare, Mașa m-a sunat și mi-a spus că a găsit un pisoi fără ochișor. Am ieșit să văd și ne-am dat seama că are o infecție, însă nu știam ce să facem. L-am hrănit și a înfulecat toată mâncarea oferită repede și cu poftă. Probabil era tare flămând și chinuit. Sincer, nu îmi părea tentantă ideea să îl luăm, dar Mașa zicea că îi este milă să îl lase acolo, așa că până la urmă, am revenit în curtea noastă, am discutat cu alți vecini și am decis să ne întoarcem și să îl aducem lângă noi pentru a decide ce facem apoi cu acest pici.
Între timp, Doinița, vecina noastră din alt bloc, care este cântăreață și profesoara de canto a Mașei, iar pe lângă toate și o mare iubitoare de animale, ne-a ajutat să o prindem pe Caștanca, să o punem în cușcă și să o ducem la medic. Cât a durat intervenția, ea a contactat cunoștințele sale și s-a decis că pisoiului îi vor fi administrate picături de ochi, iar mâine va ajunge și el la un specialist.
Totuși, mai avea o problemă. Trebuia să decidem ce facem cu roșcata noastră până își revine. Mașa are un cățeluș care nu a fost încă vaccinat, eu nu o puteam lua pentru că le cream disconfort celor de acasă, iar Doinița mai are animale și nu știa cum vor primi un nou membru, chiar și pentru o seară. Așadar, am contactat-o pe doamna Victoria, șefa unui centru pentru copii din preajmă, pe care o cunoaștem toate de ani buni. Prin intermediul ei i-am găsit adăpost pe o noapte cățelușei, iar de mâine vom încerca să îi găsim oameni iubitori.
Până atunci, însă, trebuie să ne lămurim și cu motănelul. Asta rămâne mai mult pe umerii Mașei, dar o să o ajutăm și noi cum putem. Știm că e frumos și va deveni cuiva un bun prieten, dar are nevoie de tratament și multă grijă. Doinița a acceptat să ajute cu prima consultație la veterinar și a procurat picăturile necesare, iar mâine va fi clar ce îl așteaptă în următoarele săptămâni pe acest suflețel. Se pare că povestea nu se încheie aici…
P. S. Articolul ăsta nu este despre cât de bravo suntem noi, ci despre faptul că întotdeauna este loc de bunătate, iar în lumea asta există oameni cu suflet mare, există ființe care au nevoie de ajutor și există speranță că încă nimic nu e pierdut.
Și da, Caștanca și motănașul își caută stăpâni, așa că scrieți-mi dacă vă doriți un prieten bun 🙂
Lasă un răspuns