Când te apucă grijile și durerile de inimă

Urc în 10 și aud în spate o domniță care vorbește la telefon. Am nimerit, zic eu. Amuș adun o istorie pentru pagină. Îmi ciulesc urechile și încerc să memorez ce zice. Că doar am memorie bună încă de la școală. Cine a citit postare de ieri, a înțeles la ce mă refer. Dar să trecem la eroina zilei.

– Vali’, el mi-a scris că vrea să ne vedem. Da’ eu nu știu ce să fac.
– Nu, tu înțelegi, mie îmi place, dar cum eu așa deodată să accept? Asta ~je nu e prilicino~ – zice ea și ascultă, presupun, nedumerirea Valentinei la celălalt capăt al receptorului.

Din toată pălăvrăgeală de vreo 15 minute am aflat istoria ei de iubire. Cei doi au făcut cunoștință la o zi de naștere, s-au împrietenit pe rețelele de socializare și de vreo două săptămâni își tot trimit mesaje. Mă rog, relația anului 2020.

– Vali, da’ dacă el o să vrea altceva după cafea, eu și să fac?
– Ei fa, eu serios vorghesc. Da’ tu mâine ce faci?
– Poate o să vii la mine să îmi faci o pricescă ceva?

Știți voi…cum să mergi la o cafea la Andy’s fără coafură și machiaj de sărbătoare? Din câte am priceput, oleacă de bucle, niște ~strelși~ și cizmele cu șpilikă a Valei sunt cheia spre începutul relației.

– Vali’, da poate să nu ies cu el totuși? – a întrebat-o domnița.

Nu știu ce a zis Valentina, dar discuția s-a încheiat cu: „iaca, eu îți spun ca la o prietenă, da’ tu nu mă înțelegi”.

5 ian. 2020, 19:20
Povestiri din troleibuz şi-a actualizat starea.
Îmi plac perioadele când străzile sunt pustii. Este un fel de vino-încoace în toată atmosfera asta. Poți lăsa gândurile să îți zboare undeva departe, poți observa clădirile, copacii, străzile, oamenii. Probabil aceste clipe sunt un fel de paradis pentru sociopați.

Într-o dimineața de asta m-am urcat în 7 să ajung la Gara de Nord și să îi transmit mămucăi ceva de la Lisabona. Admiram răsăritul roșiatic care se lăsa peste podul de la Circ, dar cineva mi-a întrerupt liniștea cu o salutare.

-Noroc. Ce mai faci? Nu te-am văzut de atâția de ani. Așa te-ai schimbat. Mă gândeam chiar, ești tu sau nu…

Idee nu aveam cine s-a apropiat de mine și de când nu ne-am văzut că așa m-am schimbat. Probabil se citea asta pe fața mea. Cel puțin omul a înțeles asta și mi-a amintit că e un fost coleg de clasă, plecat după a șaptea în Franța și acum a venit în vacanță.

-Tu chiar nu mă ții minte? – s-a mirat el. Dar la școală aveai așa memorie bună, țineai minte toate textele pe de rost și recitai cel mai bine poeziile.

Am zis în gând că are memorie bună, dar complimentele nu sunt punctul lui forte. Întâmplător sau nu, dar tot la gară mergea. Chiar m-a mirat asta, dar ne-am amintit multe pe drum și se pare că am cam speriat lumea din troleibuz cu hlizîtura noastră. Nici nu îmi vine să cred câte prostiuțe făceam, dar asta e poveste aparte.

De fapt, istoria e despre altceva. Noi ne schimbăm în timp, privim lucrurile altfel, le înțelegem diferit și ni se pare că eram atât de aiuriți ceva timp în urmă de nici nu ne vine să credem.

Sau poate e doar o iluzie și am rămas la fel de aiuriți, dar nu observăm asta?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: